1. Introducere

Județul Ilfov este cel care „îmbrățișează” ca un inel capitala noastră, București, și oferă acesteia zone de relaxare și de interes cultural, cu un potențial doar întrezărit și parțial folosit. Aici odinioară se întindeau Codrii și Câmpia Vlăsiei, unde se înălțau curțile domnești „de vară” ale unor voievozi ai Țării Românești, dar și lăcașe de cult și palate. Prin specificitatea lor, satele din imediata vecinătate a Bucureștiului ofereau către orășeni produsele muncii lor în târguri și piețe. Astfel, s-au dezvoltat anumite meșteșuguri, de o mică sau mai mare amploare, după cum erau cerințele vremii. La Afumați se făcea cărbune, la Piscu se făcea ceramică, iar pe lângă mănăstiri erau tipografii, ateliere de cusut și țesut stofe și veșminte. Mai erau ateliere de tâmplărie, fierării, rotării, livezi, prisăci și heleștee, stâne și grădini de zarzavat. Tot astfel, în prezent, județul Ilfov deservește capitala țării, oferind aproape tot ceea ce este necesar din capitolul necesități sociale, comerciale, culturale, educative și de recreere.

2. Patrimoniul arheologic și cultural istoric

Primele obiective de patrimoniu, cronologic vorbind, sunt siturile arheologice. Acestea sunt locuri unde au fost găsite urme și obiecte ale unor oameni, care au trăit cu mult timp în urmă. Urmează monumentele de arhitectură, cuprinzând construcții foarte bine realizate și cu valoare culturală, apoi monumentele de for public (statui sculptate sau altă alcătuire artistică, așezată într-un loc vizibil, în spațiul orașelor sau satelor, care amintește de un eveniment, de o personalitate). Acestea din urmă sunt așezate, de obicei, în locuri deschise (piețe, parcuri), așa încât să poată fi cât mai ușor de văzut. Urmează monumentele funerare (lucrări de arhitectură sau sculpturi ridicate la mormântul unor personalități), statui, mausolee, cavouri etc.

Siturile arheologice ilfovene sunt catalogate a dovedi existența comunităților umane pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, până în contemporaneitate. Există dovezi de locuire umană încă din vremea pietrei cioplite, cu 150.000 de ani în urmă. Siturile arheologice atestă  prezența omului pe acest teritoriu încă din paleolitic (zona Pantelimon, Măgurele), neolitic (zona Cernica și Jilava) și din epoca bronzului (opt așezări, cu stațiuni ale Culturii Tei la Măineasca – Petrăchioaia, Chitila, Mogoșoaia, Culturii Gumelnița și Culturii Boian la Mogoșoaia), epoca fierului (stațiune a Culturii La Tène de sec. V î.Hr., la Măineasca, plus alte trei locații), epoca geto-dacică (Moara Vlăsiei, Măgurele, Mogoșoaia, Măineasca), epoca daco-romană (Moara Vlăsiei, Mogoșoaia – cu descoperirea unui tezaur monetar geto – dac), epoca postromană (Mogoșoaia), epoca migrațiilor și medievală (sec. III – IV cu 12 așezări; sec. V – VII cu două așezări; sec. IX – XI, cu cinci așezări) și situri ale așezărilor românești etc.

Ca o imagine emblematică a vechilor civilizații ilfovene a rămas descoperirea Zeiței de la Vidra, cunoscută și ca Venus de la Vidra (fig. 1), acesta fiind un vas-statuetă feminină de cult, aparținătoare de epoca eneolitic (cca. 7000 de ani vechime), modelat într-un fel mai ciudat, adică fără cap, și adăpostit în prezent de Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București (Palatul Șuțu, din zona Universitate).

Descoperiri importante s-au făcut pe malurile râului Colentina, constituindu-se într-o mărturie de netăgăduit a locuirii acestei zone încă din cele mai vechi timpuri. O minuțioasă cercetare a spațiului ilfovean dovedește faptul că s-au înregistrat peste 45 de puncte arheologice. „Bogăția descoperirilor arheologice – relicve, inscripții etc. – se întinde până în secolele XIV – XVI, când apar primele închegări politice, cnezatele și voievodatele. De la crearea Valahiei, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și până în secolul al XVI-lea au apărut o mulțime de târguri și mici așezări.” [1] În aproape toate acestea au fost ridicate biserici și mănăstiri, palate și conace ce amintesc și astăzi de acele secole trecute.
[1] Apetrei C. – „Reședințe boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV – XVI”, Editura Istros, Brăila, 2009;

3. Patrimoniul material cultural-religios

Între bogăţiile culturale de care beneficiem pe tot arealul ilfovean îl reprezintă și cele șapte (7) aşezămintele monahale religioase ortodoxe. Întrucât biserica reprezenta clădirea cea mai importantă dintr-o comunitate, aceasta a devenit în timp monument istoric și arhitectural de valoare.

Un astfel de obiectiv îl reprezintă Mănăstirea Snagov (fig. 2), una dintre primele ctitorii voievodale din Muntenia. Situată pe o insulă a lacului Snagov, mănăstirea are o istorie de peste șase secole. Construită într-o zonă în care urmele de locuire sunt relevate de descoperirile arheologice datate încă din epoca bronzului şi până în secolele VI – VII d. Hr., mănăstirea este atestată pentru prima oară în 1408 în timpul lui Mircea cel Bătrân. Este cunoscut faptul că o atestare documentară nu este un act de naştere, ci confirmă existenţa. Acest lucru este valabil şi în cazul Mănăstirii Snagov, a cărei tradiţie este legată de domnia lui Vladislav I (1364 – 1377) întărită de unele descoperiri arheologice.

Cel de al doilea obiectiv este Mănăstirea Pasărea (fig. 3). Aceasta a luat ființă în anul 1813, în timpul domniei lui Caragea Vodă (1754 – 1844). În perioada anilor 1967 și 1975 mănăstirea a fost renovată cu binecuvântarea Patriarhului Justinian Marina, pe cheltuiala Arhiepiscopiei Bucureștilor. În mănăstire există ateliere de croitorie și pictură. În prezent mănăstirea patronează Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfânta Filofteia” – Brănești. Are o bogată colecție de icoane, ceramică, broderii, dar și un muzeu.

O a treia mănăstire este Mănăstirea Sitaru (fig.4). Cunoscută ca și Mănăstirea Balamuci, aceasta este situată în nord-estul județului Ilfov, în pădurea din apropierea satului Sitaru, din comuna Grădiștea. Movila pe care a fost construită mănăstirea a fost inițial o insulă în mijlocul apelor Ialomiței, fapt pentru care, Patriarhul Macarie al Antiohiei, care a vizitat mănăstirea în anul 1656, o numea în însemnările sale de călătorie „Mănăstirea în apă”. Ulterior, apele și-au schimbat cursul, insula rămânând o simplă movilă de pământ.

Documentele atestă faptul că, încă din secolul al XIV-lea, această regiune constituia proprietatea familiei Greceanu, care a construit pe această moșie un frumos palat boieresc precum și biserica familiei din satul Greci. Mănăstirea Sitaru a fost ctitorită de către boierul Papa Greceanu, străbunicul domnitorului Constantin Brâncoveanu. În 1915 mănăstirea rămâne pustie. Abia în anul 1928, doi călugari din obștea Căldărușanilor, Atanasie și Martirie, se mută la Sitaru, căutând să reînvie schitul. În anul 1944 sosesc aici 24 de călugări basarabeni, refugiați de la Mănăstirea „Noul Neamț”. După 1971 viața duhovnicească la Sitaru începe să renască, părinții Damian Bogdan, Gherontie Ghenoiu și Gherasim reușind să adune în jurul lor o obște numeroasă. În ultimii ani s-au construit un corp de chilii, un arhondaric, o bibliotecă, etc.

Următorul lăcaș ortodox este Mănăstirea Cernica (fig. 5). Situată la 14 km de București, pe DN 3, Mănăstirea Cernica este ctitorie a vornicului Cernica Izvoranul, zis Știrbei și este atestată documentar la anul 1608, prin hrisovul domnesc al lui Radu Vodă Șerban.  Anul 1781, anul veniri în mănăstirea Cernica a starețului Gheorghe – ucenic al Sf. Paisie Velicikovski de la Neamț, poate fi socotit ca fiind cel de-al doilea certificat de naștere al Cernicăi. Gheorghe de la Cernica reface obștea monahală și ridică din ruină mănăstirea. Aici se păstrează casa starețului Gheorghe de la Cernica, casa Sfântului Ierarh Calinic, casa în care a locuit în perioada 1898-1910 poetul Tudor Arghezi și casa în care a locuit cunoscutul duhovnic llarion Argatu.

Un alt lăcaș religios de importanță majoră îl reprezintă Mănăstirea Căldărușani (fig. 6). Aceasta a fost ctitorită în anul 1638 de Matei Basarab (1632-1654). Dintr-un hrisov din anul 1615, emis de cancelaria voievodului Radu Mihnea, reiese că la Căldărușani exista o sihăstrie înainte de 1637. Biserica mănăstirii Căldărușani poartă amprenta Mănăstirii Dealu. Numele mănăstirii provine de la configurația locului, care are aspectul unei căldări. În vremea Sfântului Stareț de la Cernica, Mănăstirea Căldărușani devine unul din cele mai importante centre de cultură și duhovnicie.

În periplul nostru ilfovean întâlnim și Mănăstirea Țigănești (fig. 7). Înconjurată de un curs de apă cunoscut sub numele de „Lacul Maicilor”, aceasta se află pe șoseaua DN 1, între localitățile București și Ploiești, în dreptul localității Ciolpani. Această mănăstire este una dintre cele mai cunoscute din apropierea Bucureștilor, fiind așezată în foștii Codri ai Vlăsiei, unde exista o tradiție monahală veche.

Sub numele de „Țigănești”, mănăstirea este amintită în hrisoavele domnești de danii ale domnitorului Moruzi (1793), Caragea (1813) și Dimitrie Ghica Voievod (1824).

Biserica mănăstirii datează de mai bine de două sute de ani, însă vatra monahală de la Țigănești este cu mult mai veche, obștile monahale din Mănăstirea Căldărușani și Schitul Maicilor zidind actuala biserică pe locul unui mai vechi schit de călugari.

Prima așezare monahală de la Mănăstirea Țigănești, cu obște de călugări, este atestată încă din secolul al XVII-lea. Legenda locului, susținută de faptul că pomelnicul mănăstirii începe cu voievodul Mihai Viteazul și Doamna Stanca, care ne arată că așezarea monahală exista încă de la începutul secolului al XVII-lea, spune că aceasta a fost zidită de câțiva călugări români din Sfântul Munte Athos.

Cea de șaptea locație ortodoxă monahală din Ilfov este Mănăstirea Samurcășești (fig. 8). Ctitorie a vornicului Constantin Samurcaș și a soției sale, Zinca, de la începutul secolului al XlX-lea, Mănăstirea Samurcășești – Ciorogârla, ca și localitatea care s-a dezvoltat mai târziu în imediata ei apropiere, este situată pe un șes întins, alcătuit din suprafața plană a unei câmpii, Câmpia Vlăsiei, brăzdată de râurile Ciorogârla, Sabar și de canalul Argeș – București, învecinându-se în partea de nord-est cu comuna Ciorogârla, la 2 km în partea de sud cu localitatea Darvari, iar la 6 km nord, cu comuna Bolintin – Deal.

4. Patrimoniul material arhitectonic

Spațiul natural ilfovean a fost înfrumusețat printre altele cu un monument deosebit, un simbol al moștenirii lăsate de marele domnitor Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714). Este vorba despre Palatul de la Mogoșoaia (fig. 9). Restaurat în anii 70 ai secolului trecut, acesta a devenit muzeu și umple inimile vizitatorilor cu frumusețea sa.

Expozițiile găzduite aici aduc elementul de noutate în acest cadru mirific, atrăgând mii de turiști români și străini. Domnitorul Țării Românești între anii 1688 și 1714, Constantin Brâncoveanu a fost cel care a avut una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Acesta a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”.

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și al școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania. El este cel care a înființat în anul 1694 Academia Domnească din București, o școală superioară având ca limbă de predare greaca veche. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele. Fiind mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a ceda turcilor toată averea sa, Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Pentru felul cum au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni în anul 1992.

În afara Palatului Brâncovenesc de la Mogoșoaia județul Ilfov mai are în patrimoniul său și alte palate și conace. Unul dintre acestea este Palatul Ghika (fig.10), din localitatea Căciulați – Moara Vlăsiei. Acesta a fost construit între anii 1830 și 1834, de Alexandru Dimitrie Ghika, domnitor al Țării Românești.

Mobilat în stil empire și înconjurat de o grădină de factură romantică, cu statui, fântâni și pavilioane, palatul a găzduit numeroase baluri și recepţii cu caracter diplomatic. Mobilierul de epocă stil Ludovic al XVI –lea, aflat într-unul dintre dormitoare, a aparținut Elenei Lupescu, soția regelui Carol al-II-lea, care a locuit aici o perioadă. În 1924, în urma unor conflicte între moștenitori, palatul a fost donat Academiei Române.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, palatul devine loc de refugiu pentru diplomații Legației Franței. Este naționalizat în 1948, iar din 1951 domeniul intra în proprietatea Academiei Române, care dorește amenajarea unui cămin de odihnă pentru membrii săi, însă lucrările nu sunt niciodată finalizate. În prezent, ansamblul este utilizat rareori ca platou de filmare sau spațiu de evenimente, necesitând în continuare lucrări de restaurare, atât în ceea ce privește palatul, cât și anexele gospodărești sau grădina. Ansamblul alcătuit din parc, palat și biserica Adormirea Maicii Domnului este inclus în lista monumentelor istorice.

Un alt palat este Palatul Știrbei din Buftea (fig. 11). Acesta se află pe malul lacului Buftea (de pe râul Colentina), la 20 de kilometri de București și a fost construit de către domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei. Acesta începe construcția palatului în 1850. Palatul este construit în stil Tudor și aici s-au folosit ca materiale cărămidă roșie, lemn de stejar și trandafir, marmură de Carara și fier forjat. De asemenea, candelabrele funcționau cu lumânări parfumate, importate din Turcia. Palatul dispune de mai multe dormitoare, sală de lectură și bibliotecă, sală de biliard și anexe gospodărești. Era prevăzut cu două tuneluri de ieșire în caz de primejdie.

Din ansamblul Domeniului de la Știrbei mai face parte și capela, cu altar și gropniță, care mai păstrează fragmente din pictura Maica Domnului cu Isus în brațe, realizată de Gheorghe Tatttarescu, rudă cu familia Știrbei. În gropniță se află mormintele domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei Voievod, al prințului Barbu Alexandru Știrbei și ale rudelor acestora. Parcul în care se află palatul este proiectat în stil englezesc, are un lac interior și a fost declarat rezervație naturală. Printre oaspeții familiei Știrbei se număra familia regală, Carol I și regina Elisabeta, Ferdinand și regina Maria, miniștri români și străini, diplomați, personalități ale științei, literaturii, culturii, mari latifundiari, oameni de afaceri și bancheri.

După alungarea familiei Știrbei, palatul a fost reședința Consiliului de miniștri și casă de vacanță pentru familia Ceaușescu. Totuși, aceștia nu au folosit palatul niciodată, pentru că la vremea respectivă se credea că lemnul din palat este infestat cu o ciupercă care i-ar fi putut îmbolnavi. Singurul care s-a încumetat să vină la palatul Știrbei a fost Nicu Ceaușescu care organiza aici petreceri și partide de vânătoare. Începând cu anul 1989, ansamblul trece în administrarea RA-APPS-ului, fiind deschis publicului. În 1992, în capela familiei Știrbei regizorul Francis Ford Coppola a filmat câteva scene din filmul „Dracula”. În anul 2007, palatul a fost vândut firmei Bucharest Arena pentru 9 milioane de euro, și aceasta a amenajat în clădire un restaurant de cinci stele și spații de cazare în regim exclusivist.

Pe malul lacului Snagov se află și Palatul Snagov (fig. 12). Acesta se află la 40 de kilometri de București și a fost construit în anii ’30 de către Prințul Nicolae, fratele lui Carol al II-lea. În anii ’80, suprafața sa a fost extinsă, aproape dublată de către familia Ceaușescu. Schițele după care a fost construit acest palat au aparținut arhitectei Henriette Delavrancea Gibory, fiica scriitorului Barbu Delavrancea. La vremea respectivă, Henriette era cea mai importantă arhitectă a României.

În prezent palatul nu mai păstrează din arhitectura proiectată de Henriette Delavrancea decât intrarea, holul și scara care duce la etaj. Clădirea a fost finalizată în 1932 și era formată dintr-un hol imens la parter și câteva camere la etaj. Palatul este construit în stilul brâncovesc și este mobilat în stil baroc. Palatul de la Snagov nu a fost însă locuit de prințul Nicolae. Neînțelegeri dintre el și fratele său, Carol al II-lea, au dus la exilarea sa în 1937. Prințul Nicolae nu a mai revenit niciodată la Snagov.

În cronicile vremii se spunea că această casă era deschisă politicienilor, artiștilor și scriitorilor. Palatul a fost locuit de generalul Ion Antonescu și de Gheorghiu Dej. La începutul anilor ‘70, Nicolae Ceaușescu a cerut extinderea palatului. El își dorea ca aici să aiba loc întâlnirile consiliului de miniștri. Reamenajarea palatului a durat șapte ani, iar majoritatea materialelor folosite la construcție proveneau din România.

Familia Ceaușescu nu a locuit însă niciodată la palat, ci peste lac, într-un complex de case construite pe locul unor foste ferme, iar până la palat foloseau vaporul. În prezent, palatul de la Snagov este format din cele două cabinete ale cuplului Ceaușescu, o sală de așteptare, o sală de ședințe și una de mese, o sufragerie, bucătărie, trei dormitoare și o mansardă cu două camere pentru copii. La subsol se păstrează intactă sala de cinema, împreună cu aparatele de proiecție originale. Tot aici mai există și o cramă, o sală de fitness și una de gimnastică, saună si masaj. În prezent, atât în palatul Snagov, cât și în clădirile anexe se organizează forumuri, întâlniri de afaceri și chiar nunți și botezuri.

Conacul Oteteleșanu (fig. 13) de la Măgurele se află în orașul Măgurele și a aparținut familiei Cantacuzino, care a vândut mai târziu această proprietate. Ioan Oteteleșanu, noul proprietar, a fost ministru de finanțe al României în 1866. Precum Palatul Ghica de la Căciulați, Conacul Oteteleșanu are arhitectură neoclasică, specifică secolului al XVIII-lea, dar are ca particularitate constructivă grosimea mare a pereților parterului și a subsolului, arce de mari dimensiuni și boltirea cu arce dublou. Odată ce conacul a devenit proprietatea lui Ioan Oteteleşanu, el este modificat de către acesta între 1840-1845, prin transformarea siluetei şi partiului conacului (raportul proporțiilor), prin amplificarea lui ca nouă reşedinţă nobiliară, dar tot în spiritul arhitecturii neo-clasice.

Între 1855-1868, Ioan Oteteleşanu modernizează reşedinţa de la Măgurele, transformând-o dintr-un „Castel” sau „Villa”, într-un edificiu de vilegiatură, cu posibilităţi de tratament balnear, apele termale fiind aici prezente şi sesizate de specialişti străini. A treia fază, de reconfigurare a conacului are loc între 1868-1894. Castelul, în urma testamentului lui Oteteleşanu, îşi schimbă iar funcţiunea, în aceea de cazare şi învăţământ teoretic şi aplicativ, ca pension de fete. Alte intervenţii apar între anii 1894-1960, când conacul suferă o altă serie de modificări, conjugate cu fenomenele naturale (în primul rând cutremurele), toate acestea conducând la starea de colaps-ruină.

Complexul Oteteleșanu cuprinde și un parc, care în perioada de dinainte de primul război mondial servea drept parc de relaxare și promenadă pentru bucureșteni. Acesta a fost amenajat în stil romantico-simbolic, de Karl Meyer, mare arhitect peisagist, în anul 1845. Parcul, aflat imediat la sud de conac, se remarcă prin gradul impresionant de împădurire şi prin monumente istorice – altarul, lacul (transformat în fântână arteziană după 1945) şi bustul lui Mihai Eminescu, sculptat de Mihai Onofrei în anii ’50 (posesor al Premiului de stat în 1952).

Semnificaţia istorică a parcului este definită chiar prin legătura cu Mihai Eminescu, poetul nostru național, care l-a folosit ca sursă de inspirație pentru poemele sale romantice. În prezent monumentul se află în incinta Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor – INCDFM, fostul Institut de Fizică Atomică (IFA) de la Măgurele. Acestă instituție de cercetare prestigioasă în domeniul laserelor, unică în Europa, a început demersurile restaurării Conacului Oteteleşeanu, în primăvara anului 2010.

Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional DJCPN Ilfov a fost alături de INCDFM şi echipa de proiectare încă de la începutul procesului de restaurare; în 15 iunie 2011, la sediul INCDFM din Măgurele a avut loc primul Simpozion privind stagiul de realizare a lucrărilor de restaurare; cu această ocazie, DJCPN a înmânat din partea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional o serie de Diplome de Excelenţă membrilor echipei de restaurare, instituţiilor şi ministerelor de resort, ca o manifestare a sprijinului şi recunoaşterii eforturilor pentru salvarea Conacului Oteteleşanu din Măgurele.

O serie de artişti plastici din România şi din Europa, ca gest de recunoaştere a contribuţiei familiei Oteteleşanu la dezvoltarea culturii din România în veacurile XIX-XX, a lansat o colecţie de artă cu titlul „Artă pentru Conacul Oteteleşanu”, printr-o expoziţie cu vernisajul în 26 ianuarie 2011. Actual, colecţia se află la Măgurele, sub îngrijirea Fundaţiei „Cultura şi Fizica la Măgurele” şi urmează să primească noi piese în următorii ani. Ea se constitutie într-un fond de patrimoniu prin care Fundaţia vine în sprijinul INCDFM pentru realizarea proiectului de amenajare interioară a clădirii, după darea ei în folosinţă. Noua destinaţie a clădirii îmbracă toate temele de funcţiuni istorice ale imobilului; va găzdui sub acelaşi acoperiş, departamentele de fizică teoretică ale INCDFM, un muzeu-atelier de fizică pentru educarea tinerilor în ştiinţă, sedii de fundaţii de profil, sediul catedrei UNESCO pentru România, centru mass-media şi pinacotecă / colecţie muzeală, dar va oferi şi adăpost pentru invitaţi din ţară şi din afară, cât şi pentru tineri angajaţi ai institutului sau doctoranzi.

Un alt conac important este Conacul Stolnicului Constantin Cantacuzino (fig. 14) de la Afumați. Acesta se află în comuna Afumați, în apropierea capitalei. Fosta curte a stolnicului Cantacuzino a fost construită în 1696, iar în secolul al XIX-lea, baronul Dumba Sterio a făcut unele modificări arhitectonice. Clădirea conacului este construită în stil românesc cu tendințe gotice și renascentiste și cuprinde saloane spațioase la etaj, camere pentru personal la parter și mansardă, iar la subsol se află pivnițele pentru păstrarea vinurilor.

Domnul Claudiu Daviţoiu, directorul unei societăţi comerciale în proprietatea căruia se află astăzi conacul aflat pe malul stâng al pârâului Pasărea, are o fermă de vaci Holstein. El s-a implicat direct în restaurarea și conservarea acestui monument. Silueta clădirii albe, impunătoare, se ridică într-o curte generoasă, cu vedere spre lac și alei de tei bătrâni, nesperat de trainică, frumoasă în ţinuta ei elegantă, inspirând aerul prăfuit al prezentului și expirând apoi parfumul veacurilor trecute. Privindu-l, parcă te întorci în timp.

Privind acum spre capitala noastră – București – aflată în zona centrală a județului Ilfov, constatăm că acesta este independentă administrativ, dar din toate celelalte puncte de vedere (geografic, istoric, economic) este strâns legată de Ilfov.

În anul 1859, când domnitorul Al. I. Cuza reușește să realizeze unirea Moldovei cu Muntenia, stabilind capitala noii Românii la București, și-a ales ca rezidență principală Palatul Constantin Brâncoveanu de la Mogoșoaia.

Cuza introduce reforme administrative radicale, bazate pe modelul European. Acestea au fost continuate și desăvârșite de către succesorul său la tron, Regele Carol I. Sub domnia acestuia, județul Ilfov devine unul dintre cele mai mari și mai importante din țară.

Chiar și astăzi structura administrativă este asemănătoare cu cea de atunci, deși dimensiunile județului s-au micșorat. Pentru cine vizitează împrejurimile capitalei noastre, mai apar dintre pâlcurile de arboret clădiri vechi care mai păstrează misterul anilor de dinainte de Primul Război Mondial.

Multă lume încă nu cunoaște faptul că Bucureștiul este încercuit de o centură de forturi (fig. 15) și baterii care aveau ca scop apărarea orașului de eventualele atacuri. Sistemul de fortificații din jurul Bucureștiului, cunoscut ca și Cetatea Bucureștiului, a fost unul dintre cele mai bine puse la punct din Europa.

Forturile și bateriile au fost construite în perioada anilor 1882- 1894, la comanda regelui Carol I, cu scopul de a proteja Bucureștiul în cazul unor atacuri neașteptate. „Aceste forturi puteau să adăpostească, pe lângă armamentul greu folosit, peste 30.000 de soldați, gata de intervenție. Sistemul cuprindea 36 de forturi și baterii, dispuse din doi în doi kilometri. Acestea erau unite între ele printr-o cale ferată și o șosea, respectiv actuala șosea de centură a Bucureștiului. Fortificațiile erau prevăzute a fi dotate cu 240 de piese de artilerie.” [1]

Proiectul arhitectonic al forturilor a fost realizat de generalul belgian Henri Brialmont, unul dintre cei mai apreciați ingineri militari ai acelei epoci. Acesta a mai proiectat și fortificațiile de la Namur și Anvers. Pentru acest proiect, regele Carol a plătit sume fabuloase chiar și pentru acele vremuri. În timpul Primului Război Mondial, ministrul Ion I. C. Brătianu a hotărât printr-un decret secret dezarmarea fortificațiilor. Presa vremii susținea că această decizie a fost luată pentru că trupele germane intraseră în posesia planurilor de construcție ale forturilor.

[1] Cornel I. Scafeș, Ioan I. Scafeș – „Cetatea București – Fortificațiile din jurul Capitalei”, Editura Alpha MDN – Buzău, 2008;

Apropiindu-ne de zilele noastre, nu putem să nu amintim de un adevărat „altar” al celei de a șaptea arte. Este vorbe despre fostele „Studiouri cinematografice Buftea” (fig. 16), devenite mai apoi „Studiourile MediaPRO”, iar în prezent „Bucharest Film Studios”, aflate în orașul Buftea.

De-a lungul timpului, mai exact din 1957, când studiourile s-au dat în folosință, aici s-au produs peste 500 de filme de lung metraj și mai toate coproducțiile românești (până în 1989). Astăzi studiourile au devenit societate prestatoare de servicii, fiind revigorate prin privatizare. Aici s-au realizat mai toate emisiunile de divertisment ale Pro TV-ului, din acei ani. În perioada 1999 – 2000, la Buftea au lucrat regizori celebri precum: Costa-Gavras (la filmul Amen), Franco Zeffirelli (la filmul Callas Forever), etc.. De asemenea, la Izvorani (comuna Ciolpani din Ilfov), după 1989 au fost ridicate studiourile cinematografice „Castel Film”, unde s-au filmat producții naționale și internaționale devenite celebre.

Muzeul Atelier – Școală al Oalelor de Pisc – Din 11 februarie 2021 s-a deschis primul muzeu din județul Ilfov,  Muzeul de la Piscu a luat naștere printr-un lanț succesiv de donații, susținut de inimile calde ale multor persoane și instituții care susțin știința, cultura și artele frumoase.

Au existat achiziții și donații de la diverse familii și colecționari. Cei care vor să își cunoască cu adevărat județul, cei pasionați de arta plastică, de meșteșugul ancestral al olăritului, pot face acum o călătorie reală prin această lume fascinantă. Ei pot admira colecțiile de căni, bărdace, oale, ulcele, străchini, blide, ulcioare, vase, expoziții fotografice și plastice, material video prezentat pe monitoare și multe alte lucruri și lucrări care se evidențiază prin originalitate și îmbogățesc repertoriul decorativ și cromatic al patrimoniului cultural.

Oameni dăruiți pentru artă și frumos, artiștii Adriana și Virgil Scripcariu și întreaga lor familie, cu copii și prieteni, au reușit să readucă la viață la Piscu istoria vechii vetre de olari, cu atmosfera și lumea crezută odată pierdută a acelor timpuri.

5. Concluzii

 În județul Ilfov, Institutul Național al Patrimoniului a identificat 724 de obiective de patrimoniu imobil. Dintre ele, mai mult de jumătate sunt situri arheologice. Mai sunt și biserici, ansambluri mănăstirești, palate, conace, forturi, monumente ridicate în cinstea eroilor, diferite statui și monumente funerare. Toate acestea se constituie într-un adevărat tezaur ce se oferă cercetătorilor din domeniu, dar și locuitorilor și turiștilor, dornici de cunoaștere.

Acest patrimoniu contribuie la identitatea locală (îi ajută pe oameni să fie mândri de localitatea în care s-au născut sau trăiesc), contribuie la păstrarea peisajelor urbane sau rurale vechi, la cunoașterea istoriei naționale, la educație și la transmiterea moștenirii către generațiile viitoare. Din partea acestuia pot veni și unele beneficii economice, prin dezvoltarea turismului și îmbunătățirea calității vieții. Toate acestea se pot face printr-o politică coerentă a autorităților locale și centrale.

Bibliografie

 Apetrei C. – „Reședințe boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV – XVI”, Editura Istros, Brăila, 2009;

• Drăghici. D. F. (2006), Județul Ilfov, editat și tipărit la Tipografia Intact;
• Cornel I. Scafeș, Ioan I. Scafeș – „Cetatea București – Fortificațiile din jurul Capitalei”, Editura Alpha MDN – Buzău, 2008;

*** S.C.Alcor Edimpex SRL (2004), Județul Ilfov, tipar executat la CNI CORESI SA, București.

Alte surse: condeieilfovene.ro; jurnaluldeilfov.ro; ziarulnatiunea.ro; turismclub.ro; ziare.com; ziarullumina.ro; timpromanesc.ro;  crestinortodox.ro; wikipedia.org; europeana.eu; realitatea.net; libertatea.ro